Gândește. Încă nu e ilegal.

         ... Nu e ilegal, altfel am gândi cu toții! Dar așa... ce haz are? Mai bine lăsăm pe alții s-o facă în locul nostru, nu?     

        „Nu mă gândesc niciodată la viitor. Oricum vine destul de repede”, spunea Albert Einstein. Nu te gândi la viitor; el oricum vine, și câteodată parcă prea repede! Gândește-te însă cum să-ți construiești prezentul, în așa fel încât să ai un viitor frumos! Pentru ca atunci când, în viitor, te vei gândi la trecut, să o faci zâmbind, simțind că ai făcut ceva în viață, lucruri de care să-ți amintești cu plăcere și pe care să le povestești cu drag urmașilor, la gura sobei.

          Știți cum se spune: când stai în tăcere, în realitate te gândești la foarte multe lucruri… Sigur că da, dar de ce să stai în tăcere, ce haz are? De ce să stai singur, doar cu tine însuți și să-ți bați capul cu una sau cu alta, când poți să te întâlnești cu prietenii la o bere și să discutați vrute și nevrute, apoi să te duci la culcare, relaxat? Cui îi place să gândească? Din păcate… 

Un zâmbet, o floare, o rază de soare…

          Zâmbim atunci când suntem fericiți, iar zâmbetul ne face să ne simțim și mai fericiți, e ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale, mărindu-se la fiecare rotire. 

          Ați încercat vreodată să dăruiți un zâmbet cuiva care vi s-a părut că ar avea nevoie de așa ceva? Ați văzut vreodată, pe stradă, într-un magazin, oriunde, un chip brăzdat, în clipa aceea, de ridurile conferite de o îngrijorare care se citea cu ușurință pe față? Data viitoare când veți întâlni așa ceva, faceți această experiență: oferiți un zâmbet sincer, din toată inima, acelui chip îngrijorat. Nici nu vă imaginați cât va însemna zâmbetul vostru pentru acea persoană care, poate, e singură, poate simte o mare teamă, un mare stres și care are nevoie de un suflet alături… iar zâmbetul pe care-l va primi va fi un dar extraordinar. Poate pentru voi nu va însemna mare lucru, dar e posibil ca persoana aceea să nu-l uite niciodată. Chipul vostru, pe care l-a zărit doar o clipă, îi va pieri rapid din minte, dar zâmbetul acela și-l va aminti mereu… poate va trece mai departe cu inima mai deschisă și va zâmbi și ea, la rândul ei, următorului întâlnit în cale, chiar fără să-și dea seama de asta, fără să-și propună acest lucru; persoana căreia îi va zâmbi va culege zâmbetul său și îl va transmite și ea mai departe și tot așa…

În căutarea jumătăţii

        “A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cândva parte”. Când dădea această definiție a iubirii, Platon se referea la faptul că, la începutul creației, toți oamenii erau un întreg, astfel că fiecare om avea două capete, patru brațe, patru picioare, patru urechi și fiecare avea ambele organe sexuale, masculine și feminine, într-un cuvant erau ființe androgine. În “Unsprezece minute”, Coelho povestește că această ființă avea “un singur trup și un gât, dar capul avea două fețe, fiecare privind în altă direcție. Era ca și cum două făpturi ar fi fost lipite spate-n spate.”  

          Duiliu Zamfirescu explica și el, în “Comăneștenii”, cum arătau aceste ființe de demult: aveau un trunchi rotund, care stătea pe patru brațe și un cap cu două fețe; când alergau, se duceau de-a roata.  

O schimbare în bine

          Am observat o schimbare în modul de manifestare al oamenilor odată cu trecerea la economia de piață. Mai exact, în perioada de tristă amintire, te băteai cu ceilalți pe la cozi ca să reușești să cumperi câte ceva; vânzătorii erau foarte aroganți și disprețuitori cu cumpărătorii, pentru că ei erau cei rugați să pună bucăți mai frumoase pe cântar ori să le faciliteze cumpărarea mai rapidă a unui televizor. Acum, însă, de când există concurență, ei trebuie să convingă cumpărătorul să cumpere marfa lor și nu pe cea de la magazinul alăturat. De aici a apărut necesitatea schimbării totale a comportamentului și a modului de adresare: suntem mai prietenoși, mai atenți cu cei de lângă noi, ne adresăm altfel unii altora. 

Oferă libertate persoanei iubite!

          Am fost învățați mereu: “Dacă îți place cineva, pune mâna pe el și ține-l strâns, nu-i mai da drumul, că altfel riști să-l pierzi!”. Asta auzim mereu în jurul nostru, iar acest sfat se dă, deopotrivă, femeilor și bărbaților, de către prieteni, rude, persoane care – cică – ne doresc binele… Nenorocirea este că, procedând astfel, o pornim de la început greșit: nu trebuie să înlănțuim pe cineva ca să stea alături de noi, ci să-i oferim libertate, altfel – mai devreme sau mai târziu – tot va pleca de lângă noi! Sună ciudat și totuși, așa se petrec lucrurile! 

Teama de ne(fericire)

          Am auzit odată o conversație: în metrou, o doamnă din spatele meu îi spunea alteia că îi este teamă să fie fericită. Prima reacție: am căscat ochii mari, nevenindu-mi să-mi cred urechilor! Cred că persoana cu care discuta a avut – și ea – un șoc (am simțit asta în vocea ei), pentru că a întrebat-o imediat: “Cum poți să spui așa ceva?”. Cealaltă a continuat: “Mi-e teamă să fiu fericită, pentru că mă gândesc mereu că va veni o vreme când voi fi nefericită și atunci voi suferi și mai mult, în nefericirea mea, gândindu-mă cât de fericită am fost odată.” A urmat o scurtă tăcere (în care probabil interlocutoarea a încercat să deslușească fraza întortocheată de mai sus), apoi a spus: “Știi ceva, greșești amarnic: nu trebuie să-ți fie teamă să fii fericită pentru că, dacă într-o zi vei fi nefericită, măcar știi că ai fost fericită cu altă ocazie.” Prima doamnă a analizat puțin ceea ce a auzit, însă cred că deja avea răspunsul pregătit: “Dar... dacă nu știu ce e fericirea, dacă nu o experimentez, măcar nu știu ce pierd! Și voi suferi mai puțin atunci când sunt nefericită.” 

Zâmbește! Nu costă nimic!

          Tuturor ne place să vedem și să avem lângă noi persoane fericite. Aceasta pentru că, lângă o persoană fericită nici tu nu poți fi nefericit, oricât ai încerca; și fără să-ți propui acest lucru, rezonezi cu acea persoană, cu starea ei de bine și intri și tu în starea de fericire în care se află acea persoană. Ați băgat de seamă? Chiar dacă vă spuneți, răspicat: “Eu nu pot fi fericit, tocmai mi s-a întâmplat acest lucru rău, cum pot eu să fiu fericit, chiar stând alături de o persoană fericită? Acea persoană a fost mai norocoasă ca mine, nu a pățit ce am pățit eu; ce să-i faci, nu toți sunt norocoși în lumea asta, iar eu sunt clar printre cei ghinioniști…”. Ei bine, oricât ai încerca să stai bosumflat lângă o persoană fericită, vei sfârși tot prin a zâmbi (chiar dacă poate mai întâi în colțul gurii și doar mai târziu cu toată gura și din toată inima). 

Iubim să fim îndrăgostiți

          Cui nu i s-a întâmplat, măcar o dată în viață (și mai ales în adolescență!!), să cadă în “putina cu melancolie” după încheierea unei relații, să se simtă singur și uitat de lume, nefericit, nedreptățit, neînțeles, neiubit și mulți alți “ne…”? 

          Unii și-au zis: nu mai am încredere în nimeni, vreau doar să fiu singur; alții au sărit, parcă din răzbunare, într-o altă relație, oricare ar fi ea, doar ca să nu fie singuri. Cei mai mulți, însă, au căutat în stânga și în dreapta pe cineva care să le vindece inima, au cerut să li se facă cunoștință cu cât mai multe persoane, ca să aibă de unde alege, în speranța că-și vor uita dezamăgirea și își vor găsi sufletul pereche. 

Un prieten este un dar pe care ţi-l faci ţie însuţi

          Tot mai greu reușim să ne dăm seama cu adevărat ce fel de oameni avem lângă noi. Poate pentru că, de multe ori, rămânem uimiți de ce suntem noi în stare: să facem lucruri pe care nu ne-am fi gândit niciodată că le-am putea face, să spunem cuvinte pe care nu ne-am fi imaginat vreodată că le-am putea rosti, și asta chiar față de persoane apropiate, la care ținem foarte mult… Și atunci ce putem aștepta de la alții? Credem că îi cunoaștem foarte bine, dar, dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine, cum să nu ne uimească cei de lângă noi? 

Îmi distrug dușmanii atunci când mi-i fac prieteni

Citind aceste cuvinte ale lui Abraham Lincoln, mi-am amintit o întâmplare de acum 10-12 ani, când am auzit-o pe o colegă de servici vorbind tare, pe hol, despre mine. Eu eram în biroul alăturat, cu ușa deschisă. Încă de la primele cuvinte mi-am dat seama că vorbea tare tocmai pentru a o auzi eu. Fără a rosti nici un nume, mă bârfea, dar în așa fel încât să înțeleg că era vorba despre mine, că eu eram cea pe care o critica. La început, acest lucru m-a enervat: de ce făcea asta? Eu nu vorbisem niciodată rău despre ea, nu o bârfisem, nu găsisem nimic care să mă deranjeze la ea în mod deosebit și – culmea! – nici nu vedeam ce ar putea-o deranja pe ea la mine.

Știi să lupți pentru dragostea ta?

          “Să nu te îndoiești niciodată de deciziile bune ale soției tale. Oricum, ea s-a măritat cu un geniu”, spunea cu mult umor Federico Fellini… 

          Te plângi de deciziile pe care le ia persoana iubită? Înainte să faci asta, gândește-te că și tu ai fost una dintre deciziile ei! Și a fost o decizie importantă, te-ai bucurat atunci, să nu spui că nu este așa… ai luptat pentru a o convinge, poate ai încercat chiar să dai la o parte alte persoane care o plăceau! Ai făcut tot ce ți-a stat în puteri pentru asta, pentru că o credeai mai presus de tine și sperai din tot sufletul să te aleagă. 

          Și atunci, de ce acum, după ce ai fost ales, în sfârșit, crezi că totul ți se cuvine și nu mai este cazul să lupți în continuare pentru dragostea ei? Ai câștigat doar o bătălie atunci când s-a îndrăgostit de tine, nu tot războiul! Nimic în viață nu ține veșnic, un foc trebuie întreținut mereu pentru a nu se stinge… Dacă ți s-a părut normal să lupți pentru a câștiga persoana iubită, de ce nu ți se pare la fel de normal să lupți ca să menții dragostea vie? 

Cauți perfecțiunea? Mai caută!

             Cei mai mulți dintre noi ne vedem, dacă nu fără cusur, doar cu foarte mici defecte. Este și motivul pentru care așteptăm, de la cel/ cea de lângă noi, măcar tot atâta… perfecțiune! Știu, mulți ar spune: nu, eu nu mă văd perfect, eu îmi văd și defectele! Da, le vedem și le conștientizăm, dar cu cât avem mai multe pretenții de la noi înșine, cu atât avem și mai multe de la cei care ne înconjoară. Am zis bine, de la cei care ne înconjoară, pentru că, dacă mă refer la persoana cea mai importantă pentru noi, situația este cu totul alta: de la ea așteptăm mult mai mult decât de la colegi, vecini, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, de la ea avem pretenții nenumărate! Pentru că, știți cum se spune: dacă rudele nu ți le alegi, măcar cu prietenii să fii mai atent, pentru că pe aceștia poți să-i selectezi chiar tu…

          În ceea ce privește persoana de lângă noi (iubitul/ iubita/ soțul/ soția), așteptările, spuneam, sunt mult mai mari. Uneori sunt atât de mari, încât nici nu mai pot fi numite așteptări, intră deja în categoria… pretențiilor! Unii își dau seama de asta, majoritatea, însă, nu o fac. De la cei care nici măcar nu conștientizează acest lucru, nu prea mai ai ce să aștepți. Dar de la cei care în momentele de sinceritate cu ei înșiși, realizează totuși că fac acest lucru, aceștia mai au o șansă să schimbe ceva. 

Încrederea în forțele proprii

          Imposibilul apare atunci când nu ai încercat să găsești o rezolvare sau ai încercat, ai găsit, dar ți-a fost teamă să mergi mai departe. Dar de ce ți-a fost teamă? Pentru că te va ridiculiza lumea? Ei bine, asta e treaba ei, nu a ta; dacă vrei să reușești, nu-i asculta pe cei care îți spun că nu se poate! Ai încredere în ceea ce poți face și fă-ți un obicei din a-ți demonstra cât mai des că POȚI, încearcă să-ți învingi temerile și să demontezi mereu cât mai multe dintre acestea. Gândește-te că doar tu ești cel care-ți impune limite, nu societatea, nici cei din jurul tău, iar lipsa încrederii în forțele proprii duce, în timp, la distrugerea creativității.
          Și de ce trebuie să devii din ce în ce mai neîncrezător în tine însuți? Pentru că alții sunt de părere că un lucru este imposibil? Dar mințile înguste sunt primele care critică ideile mari; dacă tu crezi cu adevărat în ceea ce susții, atunci arată-le că este posibil, pentru că lumea a ajuns aici unde este în primul rând datorită celor care și-au învins temerile și au avut curajul să demonstreze celor din jur că se înșală. Așa cum spunea Krisnamurti: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului”.

Tu ce zici, ești frumoasă?

          Știați că 78% dintre femeile din România sunt cel mai mare critic când vine vorba de propria frumusețe și doar 3% dintre ele se consider cu adevărat frumoase? Este concluzia unui studiu efectuat pe 300 de femei cu vârste între 18 și 64 ani… Se pare că româncele sunt mult mai frumoase decât cred, însă sunt foarte exigente cu ele însele. Iată un exemplu foarte elocvent: 

          În clipul video de mai jos, mai multe femei sunt rugate să îşi descrie propriile feţe pentru ca un desenator care nu le poate vedea să creeze schiţe ale portretelor lor. Același desenator cere apoi altor femei (cu care cele care tocmai au fost schițate au socializat anterior) să le descrie pe acestea, pentru ca desenatorul să le schițeze un alt portret. La final, femeilor le sunt arătate atât desenele realizate pe baza descrierilor proprii, cât şi pe cele create pe baza descrierilor făcute de persoanele străine, constatând că desenele realizate ca urmare a descrierilor făcute de străini ilustrează chipuri mai frumoase şi mai prietenoase...

Autostrada iubirii

          A fost o vreme când totul mergea perfect: dragoste mare, înțelegere, fericire… simțeau că înaintează pe un drum lin, abia dat în folosință. Apoi, încet-încet, s-au obișnuit și mai mult unul cu celălalt și a apărut armonia între ei, au început să aibă vise comune, să facă împreună planuri de viitor și au simțit că au intrat deja pe autostrada aceea perfectă, nouă, construită din fonduri europene, pe care, îndrăgostiți fiind, au numit-o autostrada iubirii. Au mers unul lângă altul, cot la cot, au setat gps-ul pe dorințele și năzuințele comune și s-au lăsat conduși de el. 

          Dar, undeva, pe parcurs, au început să apară probleme la mașină (ca orice lucru construit de om, nu poate fi perfect). Unul dintre ei, cel optimist, a zâmbit și l-a liniștit pe celălalt, spunându-i că se pricepe el să rezolve problema, important este ca celălalt să aibă încredere în el și să-l urmeze. Optimismul lui l-a molipsit și pe cel de-al doilea și l-a urmat, plin de încredere. Problema s-a rezolvat și aproape au uitat de ea. Dar a apărut o alta, care și-a găsit și ea rezolvarea, însă mai greu decât prima, lăsând urme mai adânci. 

Viața ca o oglindă

          Mi-a plăcut o epigramă intitulată “Oglinda”, care spunea: “Scumpă nu-i nici pe departe/ O găseşti la tot românul/ Şi-are mare calitate/ Că nu-şi laudă stăpânul” (Laurian Ionică). 

          Ei bine, gândește-te că viața este ca o oglindă: dacă o privești zâmbind, îți va zâmbi și ea; dacă o vei privi cu o față tristă sau gânditoare, îți va întoarce aceeași stare de spirit și vei reuși doar să te adâncești în acea stare neplăcută. Dacă îți vei aminti acest lucru data viitoare când te vei privi în oglindă, încearcă acest experiment: dacă ai o stare de spirit negativă, schimbă-ți mina, look-ul; să vedem: așa este cum spuneam? Încearcă să zâmbești, chiar dacă îți va fi greu la început, chiar dacă inițial va fi un zâmbet forțat; după câteva clipe, vei constata că devine din ce în ce mai ușor, până când, privindu-ți în oglindă chipul zâmbitor, vei rezona cu acesta și vei scăpa de starea negativă care te chinuia. Și dacă vei continua să zâmbești și să te gândești la lucruri frumoase, nu numai că vei scăpa complet de acea stare proastă, dar, privind în urmă, te vei întreba de ce a trebuit să gândești altfel și să-ți creezi singur o asemenea stare negativă?! Ia să faceți o “probă” după ce citiți asta, să vedem, am sau nu dreptate? 

Învață să faci complimente

          Cred că mulți dintre noi nu fac complimente celor din jur în ideea că, procedând astfel, recunosc faptul că persoanele pe care le complimentează le sunt superioare, lucru pe care ei nu îl pot accepta! Și atunci preferă, mai degrabă, să le adreseze o critică pentru a le coborî în ochii lor și eventual ai celor din jur. Ceea ce nu pot ei să înțeleagă este faptul că, într-o asemenea situație, tot ceea ce reușesc să facă este să scadă ei în ochii celui pe care l-au criticat și chiar a asistenței (asta dacă cei de langă ei nu sunt de aceeași teapă cu cel care critică, evident!). 

          Dar cred că cel mai dureros lucru este (atunci când ții, totuși, la persoana pe care tocmai ai criticat-o sau, mai rău, căreia i-ai aruncat niște vorbe grele) să constați că acea persoană a fost foarte impresionată de cuvintele tale și suferă mai mult decât te-ai așteptat pentru ele. De ce spun asta? Pentru că vorbele aruncate nu mai pot fi luate înapoi. Odată ce le-ai dat drumul, nu mai poți da timpul înapoi, ca să le retragi, oricât ai dori acest lucru. De aceea se spune că e mai bine să gândești de două ori și să vorbești o dată. Sau, cum spunea Ernest Hemingway: “Înainte de a vorbi, ascultă. Înainte de a reacţiona, gândeşte. Înainte de a critica, aşteaptă.” 

Vârsta dragostei / Apt pentru dragoste

          Mă uit în jur și observ că sunt foarte multe persoane care consideră că a trecut vârsta dragostei pentru ele. „La vârsta meaaa... eei, dacă n-am găsit eu dragostea până acum, nu mai am nici o șansă de acum încolo! M-am resemnat!” Și credeți că cei care gândesc astfel sunt persoane în pragul pensionării?! Nuuu, nici vorbă! Sunt persoane de 45-50-55 de ani, de aceea nu-mi vine să cred când le aud vorbind astfel! Poate pentru unii înseamnă mult (comparativ cu vârsta lor), dar ia gândiți-vă mai bine: oare când vom ajunge la vârsta asta nu vom mai avea nicio pretenție de la noi, de la viață în general? Nu vom mai avea niciun fel de așteptări, de speranțe? Ne vom pune cenușă în cap și vom aștepta cu stoicism sfârșitul? 

Fericirea e la modă?

          Peste tot auzim propovăduindu-se despre fericire. Și mulți dintre noi, ca să fim în ton cu moda, am învățat să afișăm fericirea: imediat ce ieșim din casă ne-am și pus masca fericirii pe chip; imediat ce ne-am întors acasă și am închis ușa în spatele nostru, o și dăm jos și ne dezvăluim adevărata stare de spirit, adevărata față îngrijorată, stresată, chinuită de grijile zilei de azi și mai ales ale zilei de mâine. Acasă suntem mult mai relaxați, întrucât cu cei de lângă noi nu trebuie să mai purtăm masca pe care o purtăm “în societate”. Nu, aici putem fi noi înșine, ne putem purta așa cum simțim: dacă suntem stresați și obosiți, putem să ne descărcăm nervii pe cei de lângă noi, pentru că ei trebuie să ne suporte, nu au încotro, nu-i așa? Dacă suntem singuri, putem să lăsăm să ne privească, din oglindă, o față încruntată, chinuită de griji, enervată, că doar nu e decât reflexia noastră în oglindă, n-are rost să ne ascundem și de ea, nu? 

Cu mască, fără mască

              Am citit aseară o povestire a lui Daphne du Maurier intitulată “Lentilele albastre” pe care, deși m-a intrigat foarte mult în timp ce o citeam (sau poate tocmai de aceea!), am continuat să o “înghit” filă cu filă, nerăbdătoare să ajung la finalul ei, pentru a înțelege cu adevărat ce se petrece. Despre ce e vorba? 

          O femeie suferă o operație la ochi și, după ce i se scot bandajele, e nevoită să poarte, la recomandarea medicului, o pereche de lentile albastre, pentru ca ochii să se obișnuiască treptat cu lumina puternică. I se spune că nu va fi nici o problemă, singurul lucru diferit va fi acela că nu va putea să vadă în culori, ci doar alb-negru, însă e ceva provizoriu, până va renunța la aceste lentile albastre.
          Însă, imediat după ce începe să zărească câte ceva în jur, are parte de o surpriză de proporții: toți oamenii pe care îi vede au cap de animal sau pasăre așezat pe corpul lor. Pe niciunul dintre ei nu-l mai vede ca având cap de om; rând pe rând, cei din jurul ei apar, pe trupul lor, cu cap de: vacă, pisicuță ori șarpe (cele trei infirmiere care o îngrijeau), câine din rasa terrier (medicul), oaie (sora șefă) etc.