Teama de ne(fericire)

          Am auzit odată o conversație: în metrou, o doamnă din spatele meu îi spunea alteia că îi este teamă să fie fericită. Prima reacție: am căscat ochii mari, nevenindu-mi să-mi cred urechilor! Cred că persoana cu care discuta a avut – și ea – un șoc (am simțit asta în vocea ei), pentru că a întrebat-o imediat: “Cum poți să spui așa ceva?”. Cealaltă a continuat: “Mi-e teamă să fiu fericită, pentru că mă gândesc mereu că va veni o vreme când voi fi nefericită și atunci voi suferi și mai mult, în nefericirea mea, gândindu-mă cât de fericită am fost odată.” A urmat o scurtă tăcere (în care probabil interlocutoarea a încercat să deslușească fraza întortocheată de mai sus), apoi a spus: “Știi ceva, greșești amarnic: nu trebuie să-ți fie teamă să fii fericită pentru că, dacă într-o zi vei fi nefericită, măcar știi că ai fost fericită cu altă ocazie.” Prima doamnă a analizat puțin ceea ce a auzit, însă cred că deja avea răspunsul pregătit: “Dar... dacă nu știu ce e fericirea, dacă nu o experimentez, măcar nu știu ce pierd! Și voi suferi mai puțin atunci când sunt nefericită.” 

          M-am gândit atunci la cuvintele lui George Bernard Shaw: “Singura cale de a evita să fii nefericit este să n-ai destul timp liber pentru a te întreba dacă eşti fericit sau nu.” Dar, sincer, nici măcar cu asta nu sunt de acord: oare chiar trebuie să muncim într-una, doar pentru a nu avea răgazul să ne punem întrebări, ca să vedem dacă suntem sau nu fericiți? Nu, cred mai degrabă că suntem nefericiți doar pentru că nu știm că suntem fericiți! 

          Dacă ne e teamă să fim fericiți, ne e teamă să trăim cu adevărat! Mulți văd fericirea ca pe o minge: aleargă după ea și când în sfârșit reușesc să o prindă, îi și dau cu piciorul. 

          Mi-a plăcut felul în care gândea Clark Gable: “Singurul motiv pentru care prietenii vin să mă vadă este pentru că eu ştiu cât de minunată este viaţa”. Și este normal: întotdeauna preferăm să stăm în preajma oamenilor fericiți, mulțumiți de viață, optimiști, veseli, simpatici, cu simțul umorului, și nu a oamenilor nefericiți de viață și de tot ce-i înconjoară, cărora mereu le tună și le fulgeră, care nu știu să vadă decât partea întunecată a lucrurilor. 

          Cu toții căutăm compania oamenilor care sunt mereu veseli și plini de viață, alături de care nu ne plictisim niciodată. E o plăcere să ne aflăm în preajma lor și parcă simțim cum treptat ne inoculează și nouă “microbul” fericirii! Pe de altă parte, sunt convinsă că toți cunoaștem persoane veșnic nemulțumite de viață, poate chiar persoane apropiate, pe care însă le evităm atât cât ne stă în putință… 

Oamenii fericiți evită fanteziile „o să fiu fericit doar dacă…”. Ei sunt fericiți acum, nu-și planifică să fie fericiți mâine sau săptămâna viitoare. 

Oamenii fericiți își construiesc viața de așa natură încât să aducă în ea bucurie. 

Oamenii fericiți nu caută fericirea, o creează. Sunt conștienți de faptul că nu avem dreptul de a consuma fericire fără a o produce.

          Fericirea e o vocație. Fericirea ne face frumoși. Ați observat că oamenii fericiți sunt frumoși? Cine a observat acest lucru să ridice mâna! Daaa… știam că vor fi multe mâini ridicate!!! 

          Multă fericire tuturor! 

          Dar haideți să vedem ce motive de fericire se găsesc în lume: 

* O floricică și un floricel: 

- Te iubesc! 

- Și eu te iubesc! 

- Chemăm o albinuță? 

* - Vecine, de ce-ai tăiat coada câinelui? 

   - Se bucura când venea soacră-mea... 

* O ascultătoare vrea să știe cum poate face fericit un bărbat în pat. Radio Erevan o învață: 

- Mutând televizorul în dormitor. 

* Un puștiulică de vreo 5 ani se uita cu atenție la vecinul lui, preot care își repara gardul. Preotul îl vede cum se uită cu atenție și îl întreabă: 

- Ce-i, măi copilaș, de ce te uiți așa cu atenție la mine? 

- Vreau să văd ce spune un preot care-și dă cu ciocanul peste degete.