Teama de ne(fericire)

          Am auzit odată o conversație: în metrou, o doamnă din spatele meu îi spunea alteia că îi este teamă să fie fericită. Prima reacție: am căscat ochii mari, nevenindu-mi să-mi cred urechilor! Cred că persoana cu care discuta a avut – și ea – un șoc (am simțit asta în vocea ei), pentru că a întrebat-o imediat: “Cum poți să spui așa ceva?”. Cealaltă a continuat: “Mi-e teamă să fiu fericită, pentru că mă gândesc mereu că va veni o vreme când voi fi nefericită și atunci voi suferi și mai mult, în nefericirea mea, gândindu-mă cât de fericită am fost odată.” A urmat o scurtă tăcere (în care probabil interlocutoarea a încercat să deslușească fraza întortocheată de mai sus), apoi a spus: “Știi ceva, greșești amarnic: nu trebuie să-ți fie teamă să fii fericită pentru că, dacă într-o zi vei fi nefericită, măcar știi că ai fost fericită cu altă ocazie.” Prima doamnă a analizat puțin ceea ce a auzit, însă cred că deja avea răspunsul pregătit: “Dar... dacă nu știu ce e fericirea, dacă nu o experimentez, măcar nu știu ce pierd! Și voi suferi mai puțin atunci când sunt nefericită.” 

Zâmbește! Nu costă nimic!

          Tuturor ne place să vedem și să avem lângă noi persoane fericite. Aceasta pentru că, lângă o persoană fericită nici tu nu poți fi nefericit, oricât ai încerca; și fără să-ți propui acest lucru, rezonezi cu acea persoană, cu starea ei de bine și intri și tu în starea de fericire în care se află acea persoană. Ați băgat de seamă? Chiar dacă vă spuneți, răspicat: “Eu nu pot fi fericit, tocmai mi s-a întâmplat acest lucru rău, cum pot eu să fiu fericit, chiar stând alături de o persoană fericită? Acea persoană a fost mai norocoasă ca mine, nu a pățit ce am pățit eu; ce să-i faci, nu toți sunt norocoși în lumea asta, iar eu sunt clar printre cei ghinioniști…”. Ei bine, oricât ai încerca să stai bosumflat lângă o persoană fericită, vei sfârși tot prin a zâmbi (chiar dacă poate mai întâi în colțul gurii și doar mai târziu cu toată gura și din toată inima). 

Iarna (Vasile Alecsandri)

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, 
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; 
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi 
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. 

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! 
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară; 
Soarele rotund și palid se prevede printre nori 
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.   

15 ianuarie – Ziua Culturii Române și aniversarea zilei de naștere a lui Eminescu

(Articolul conține câteva date referitoare la Ziua Culturii Române, la Eminescu, bancuri și câteva videoclipuri legate de această temă.) 

             Ziua Culturii Naționale este ziua în care celebrăm un mare creator, dar și ziua de reflecție asupra culturii române, a proiectelor culturale de interes național. Se sărbătorește atât în România (din 2010), cât și în Republica Moldova (din 2013). 

          Mihai Eminescu, „Omul deplin al culturii Române… o conştiinţă de cultură deschisă către tot” (așa cum îl numea Constantin Noica), „ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, care a militat pentru declararea zilei de 15 ianuarie drept Ziua Culturii Naţionale. 

          Versurile eminesciene au fost citite în aproape toate colţurile lumii, Eminescu fiind tradus în 60 de limbi de pe toate continentele (germană, franceză, engleză, spaniolă, portugheză, italiană, maghiară, ucraineană, găgăuză, dar şi în chineză, japoneză, arabă, hindi, sanscrită şi chiar în esperanto). A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Vor trece ani (Veronica Porumbacu)

Nici cupele de-argint nu-mi plac, 
nici auritele pocale, 
ci dintre toate cel mai drag 
îmi e căuşul palmei tale. 

Vor trece ani. Şi-nnoitoare, 
cu-aceeaşi dragoste de fată, 
voi bea din palma ta, de care 
n-am să mă satur niciodată. 
 
Pe-acelaşi drum, ca la-nceput 
vom dogori mereu la faţă. 
Şi-ntâia brazdă-am să-ţi sărut 
pe-obrazul însemnat de viaţă ! 

Dar dacă, în aceeaşi zi, 
mi-ai da să beau din mari pocale, 
eu, dintre toate, m-aş opri 
tot la căuşul palmei tale. 

Îţi aminteşti, iubito? (Marian Malciu)

Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea 
Cu palmele-căuş sub pomii de pe-alei? 
Ne întreceam să urmărim mişcarea 
Cristalelor gingaşe-n dans de funigei… 


Prin voalul iernii-ţi desluşeam candoarea 
Şi gingăşia pur-a jocului de miei… 
Îţi aminteşti cum aşteptam ninsoarea 
Cu palmele-căuş sub pomii de pe-alei? 

Iubim să fim îndrăgostiți

          Cui nu i s-a întâmplat, măcar o dată în viață (și mai ales în adolescență!!), să cadă în “putina cu melancolie” după încheierea unei relații, să se simtă singur și uitat de lume, nefericit, nedreptățit, neînțeles, neiubit și mulți alți “ne…”? 

          Unii și-au zis: nu mai am încredere în nimeni, vreau doar să fiu singur; alții au sărit, parcă din răzbunare, într-o altă relație, oricare ar fi ea, doar ca să nu fie singuri. Cei mai mulți, însă, au căutat în stânga și în dreapta pe cineva care să le vindece inima, au cerut să li se facă cunoștință cu cât mai multe persoane, ca să aibă de unde alege, în speranța că-și vor uita dezamăgirea și își vor găsi sufletul pereche.