Teama de ne(fericire)

          Am auzit odată o conversație: în metrou, o doamnă din spatele meu îi spunea alteia că îi este teamă să fie fericită. Prima reacție: am căscat ochii mari, nevenindu-mi să-mi cred urechilor! Cred că persoana cu care discuta a avut – și ea – un șoc (am simțit asta în vocea ei), pentru că a întrebat-o imediat: “Cum poți să spui așa ceva?”. Cealaltă a continuat: “Mi-e teamă să fiu fericită, pentru că mă gândesc mereu că va veni o vreme când voi fi nefericită și atunci voi suferi și mai mult, în nefericirea mea, gândindu-mă cât de fericită am fost odată.” A urmat o scurtă tăcere (în care probabil interlocutoarea a încercat să deslușească fraza întortocheată de mai sus), apoi a spus: “Știi ceva, greșești amarnic: nu trebuie să-ți fie teamă să fii fericită pentru că, dacă într-o zi vei fi nefericită, măcar știi că ai fost fericită cu altă ocazie.” Prima doamnă a analizat puțin ceea ce a auzit, însă cred că deja avea răspunsul pregătit: “Dar... dacă nu știu ce e fericirea, dacă nu o experimentez, măcar nu știu ce pierd! Și voi suferi mai puțin atunci când sunt nefericită.”