Am citit aseară o povestire a lui Daphne du Maurier intitulată “Lentilele albastre” pe care, deși m-a intrigat foarte mult în timp ce o citeam (sau poate tocmai de aceea!), am continuat să o “înghit” filă cu filă, nerăbdătoare să ajung la finalul ei, pentru a înțelege cu adevărat ce se petrece. Despre ce e vorba?
O femeie suferă o operație la ochi și, după ce i se scot bandajele, e nevoită să poarte, la recomandarea medicului, o pereche de lentile albastre, pentru ca ochii să se obișnuiască treptat cu lumina puternică. I se spune că nu va fi nici o problemă, singurul lucru diferit va fi acela că nu va putea să vadă în culori, ci doar alb-negru, însă e ceva provizoriu, până va renunța la aceste lentile albastre.
Însă, imediat după ce începe să zărească câte ceva în jur, are parte de o surpriză de proporții: toți oamenii pe care îi vede au cap de animal sau pasăre așezat pe corpul lor. Pe niciunul dintre ei nu-l mai vede ca având cap de om; rând pe rând, cei din jurul ei apar, pe trupul lor, cu cap de: vacă, pisicuță ori șarpe (cele trei infirmiere care o îngrijeau), câine din rasa terrier (medicul), oaie (sora șefă) etc.
Însă, imediat după ce începe să zărească câte ceva în jur, are parte de o surpriză de proporții: toți oamenii pe care îi vede au cap de animal sau pasăre așezat pe corpul lor. Pe niciunul dintre ei nu-l mai vede ca având cap de om; rând pe rând, cei din jurul ei apar, pe trupul lor, cu cap de: vacă, pisicuță ori șarpe (cele trei infirmiere care o îngrijeau), câine din rasa terrier (medicul), oaie (sora șefă) etc.
