Fericirea e la modă?

          Peste tot auzim propovăduindu-se despre fericire. Și mulți dintre noi, ca să fim în ton cu moda, am învățat să afișăm fericirea: imediat ce ieșim din casă ne-am și pus masca fericirii pe chip; imediat ce ne-am întors acasă și am închis ușa în spatele nostru, o și dăm jos și ne dezvăluim adevărata stare de spirit, adevărata față îngrijorată, stresată, chinuită de grijile zilei de azi și mai ales ale zilei de mâine. Acasă suntem mult mai relaxați, întrucât cu cei de lângă noi nu trebuie să mai purtăm masca pe care o purtăm “în societate”. Nu, aici putem fi noi înșine, ne putem purta așa cum simțim: dacă suntem stresați și obosiți, putem să ne descărcăm nervii pe cei de lângă noi, pentru că ei trebuie să ne suporte, nu au încotro, nu-i așa? Dacă suntem singuri, putem să lăsăm să ne privească, din oglindă, o față încruntată, chinuită de griji, enervată, că doar nu e decât reflexia noastră în oglindă, n-are rost să ne ascundem și de ea, nu? 

Știi tu vreun leac? (Popa Ines Vanda)

Nici azi n-ai înțeles? Cum să-ți aduc aminte? 
Din care constelații să știu să îți culeg, 
Alai de stele nuferi, șirag de perle sfinte, 
Să poți să mă cuprinzi cu sufletul întreg? 
Cum te-aș putea privi? Prin ce sclipiri de zare? 
Cu ce miraj de vise și rouă să-ți pictez, 
Melancolii de fluturi zâmbind pe val de mare 
Și câte punți din roze în gând să-ți colorez? 
Vioara cărui cântec ți-ar dezlega misterul,
Ce notă necântată pe strune n-a dansat?

Cu mască, fără mască

              Am citit aseară o povestire a lui Daphne du Maurier intitulată “Lentilele albastre” pe care, deși m-a intrigat foarte mult în timp ce o citeam (sau poate tocmai de aceea!), am continuat să o “înghit” filă cu filă, nerăbdătoare să ajung la finalul ei, pentru a înțelege cu adevărat ce se petrece. Despre ce e vorba? 

          O femeie suferă o operație la ochi și, după ce i se scot bandajele, e nevoită să poarte, la recomandarea medicului, o pereche de lentile albastre, pentru ca ochii să se obișnuiască treptat cu lumina puternică. I se spune că nu va fi nici o problemă, singurul lucru diferit va fi acela că nu va putea să vadă în culori, ci doar alb-negru, însă e ceva provizoriu, până va renunța la aceste lentile albastre.
          Însă, imediat după ce începe să zărească câte ceva în jur, are parte de o surpriză de proporții: toți oamenii pe care îi vede au cap de animal sau pasăre așezat pe corpul lor. Pe niciunul dintre ei nu-l mai vede ca având cap de om; rând pe rând, cei din jurul ei apar, pe trupul lor, cu cap de: vacă, pisicuță ori șarpe (cele trei infirmiere care o îngrijeau), câine din rasa terrier (medicul), oaie (sora șefă) etc. 

Aș ȋntreba (Florentin Cursaru)

L-aș ȋntreba pe soare, 
ce bucurie are 
atunci cȃnd te atinge 
cu raze de luminǎ? 

La fel și dimineața, 
cȃnd glezna ți-o sǎrutǎ 
cu picǎturi de rouǎ, 
vestind o zi seninǎ. 

Siamezii

          Dragă Clara, pentru că ești o persoană cu adevărat specială și crezi în dragoste adevărată, în suflete pereche (ca și mine, de altfel), îti voi povesti cum ne-am cunoscut eu și soțul meu. Poți scrie povestea în maniera ta și o poți posta pe blog, voi schimba numele noastre. Sper că este ok. 

          Înainte de toate o să-ți spun ceva amuzant: porecla noastră este siamezii, cred că îti dai seama de ce: nu prea putem sta mult timp unul fără celălalt, căci așa cum zicem noi, intrăm în sevraj. :)

           Aceasta este povestea noastră: Radovan și Anda.  

Bărbatul perfect și femeia perfectă

          Dacă vă uitați pe net, sunt o mulțime de site-uri care vorbesc despre calitățile pe care trebuie să le aibă bărbatul perfect/femeia perfectă (să le zicem b.p./f.p., ca să ne “alunece” ochii mai ușor pe ce este important). … sau despre defectele pe care nu trebuie să le aibă pentru a fi perfecți. Este motivul pentru care nu mi-am propus și eu același lucru. 

          Știți cum se spune: bărbații sunt atât de diferiți de femei, încât e greu de înțeles de ce ne încăpățânăm să trăim împreună! Dar, dacă tot o facem, haideți să vedem cum putem alege în așa fel încât să nu ne lovim prea mult sau prea des de aceste diferențe. 

Cât încă suntem răsărit (Silvia Bya Urlih)

                         

Aș vrea
să mă îmbrac cu tine, 
să îmi fii trup, 
sau 
inimă să-mi fii, 
să simți 
cum inima îmi bate, 
să simți 
trăirea ce-o trăiesc, 
aș vrea 
să-mi fii eșarfă albă, 
la gât o clipă să-mi adii, 
să simți 
că anii nu mă lasă 
nici o clipită să urăsc. 

Dragostea în căsnicie – acum și odinioară

          Pentru că acest subiect nu poate fi epuizat așa ușor, m-am gandit să mai scriu despre el… 

          În Biblie, căsătoria reprezenta un transfer de proprietate asupra femeii (de la tată către soț). La evreii antici căsătoria era o treabă de familie și nu existau ceremonii religioase de căsătorie. În creștinism, căsătoria este considerată sacră, dar aceasta numai de la 1184 încoace, când a avut loc Conciliul de la Verona. (conform wikipedia)

          Viața conjugală era, pe vremuri, o temniță în care femeile se stingeau în fiecare zi, încet dar sigur. Francois Mauriac vorbea despre „zăbrelele vii ale unei familii”.

Dacă tu si cu eu... (Corina Mihaela Soare)

Dacă eu şi cu tu              
Facem noi amândoi 
Dintr-un da şi un nu 
Facem viaţa în doi 

Numărând rând pe rând 
Zile multe, fierbinţi 
Fără noapte şi zi 
Stăm alături cărunţi 

Sinceritatea în dragoste

          Sinceritatea este de preferat întotdeauna minciunii, însă trebuie să cerem și să oferim sinceritate absolută partenerului de viață, sau să căutăm să spunem lucrurile mai puțin plăcute – mai rar, un pic altfel decât s-au petrecut, ori chiar deloc, pentru a nu răni persoana iubită? Până unde să mergem cu sinceritatea, în așa fel încât să nici nu doară ceea ce avem de spus, dar să nici nu lăsăm impresia că am fi niște mincinoși, pierzând, astfel, încrederea persoanei la care ținem? Cred că granița dintre aceste situații poate fi foarte subțire uneori... 

          Sinceritatea în cuplu înseamnă să nu avem niciun fel de secret față de persoana iubită, chiar dacă, astfel, devenim puțin acaparatori cu aceasta, în timp poate chiar geloși, sau să o iubim sincer, însă fără a ne simți obligați să-i divulgăm tot ce ni se întâmplă în viață? În al doilea caz, ne gândim că nu mințim, ci doar evităm să-i spunem anumite lucruri care știm că nu i-ar face plăcere... 

Reverie (Gabriela Mond)

ascult tăcerile nopții 
și freamătul depărtărilor 
mă cufund în seninul visării 
și în uitarea așteptărilor 
fredonez melancolia 
pe notele tristeții 

Greșeli în dragoste

          Cea mai mare greșeală pe care o poți face este să îți fie frică să greșești (iar acest lucru e valabil și în general, în viață, nu doar în dragoste). Aceasta pentru că, fiindu-ți teamă să nu greșești, vei ajunge să nu faci nimic, niciodată. Dacă vei sta închis în colivia pe care singur ți-ai construit-o de teamă să nu suferi vreo dezamăgire în dragoste, atunci fii mulțumit: nu vei fi dezamăgit, însă nici nu vei ajunge vreodată să cunoști dragostea! Dacă nu vei întreprinde nimic pentru a căuta dragostea, atunci cum crezi că o vei putea găsi vreodată? 

          Ți-e teamă să nu suferi din dragoste? Ți-e teamă să nu greșești? Ei bine, vestea bună este că ai tot dreptul să faci greșeli: te-ai născut pentru a le face, așa încât mai bine oferă-ți șansa să greșești, oferind dragostea ta celor pe care îi apreciezi, decât evitând să iubești pentru a nu suferi. Sau, cum se mai spune: te-ai născut pentru a fi fericit, nu perfect! 

Am legat copacii la ochi... (Marin Sorescu) / Cândva arborii aveau ochi (Ana Blandiana)

Am legat copacii la ochi... (Marin Sorescu) 

Am legat copacii la ochi 
cu-o basma verde 
și le-am spus să mă găsească. 
Și copacii m-au găsit imediat 
cu un hohot de frunze. 

Am legat păsările la ochi 
cu-o basma de nori 
și le-am spus să mă găsească. 
Și păsările m-au găsit cu un cântec.