A fost o vreme cand credeai ca dragostea voastra este perfecta si va rezista tuturor incercarilor vietii? Poate ca asa era, poate nu te-ai inselat, insa, in timp, ati uitat (unul dintre voi sau chiar amandoi) sa luptati pentru a o pastra. Si atunci, intristata, dragostea s-a indepartat, intai cu pasi mici, nesiguri, apoi tot mai mari, lasand loc singuratatii in doi.
Dar, de fapt, cine e vinovat pentru singuratatea care s-a instalat pe nesimtite, dar sigur in cuplu? Oare nu tocmai cei care i-au permis sa se instaleze, prin faptul ca nu au facut nimic ca sa impiedice acest lucru? Cu totii ne dorim iubire, insa multi, cand o gasim, nu stim ce sa facem cu ea si sfarsim prin a o pierde, mai devreme sau mai tarziu. De ce? Pai… sa ne gandim ce am facut atunci cand, vorba ceea, cu ochii larg inchisi, am trecut pe langa dragostea care ne-a zambit: am respins iubirea si am ramas fideli singuratatii noastre! Sau, cum ar spune Ionel Teodoreanu: “Am trecut pe langa ea cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear”.





