O petrecere de pomină

         Eram colegi de cateva luni bune, dar nu ma gandisem niciodata ca am putea fi si prieteni; eram doar buni colegi si atat. Eu vedeam in el un baiat vesel, simpatic, de viata, destul de curtat de femei. Aceasta pentru ca era foarte deschis, cu simtul umorului, povestea foarte frumos si stia sa se poarte cu cei din jur, sa fie amabil si prietenos. Dar – inca o data – nu ma gandisem la Mihai ca la un prieten ori iubit!

         Era deja luna iunie si se apropia cu pasi repezi intalnirea de 10 ani de la terminarea facultatii. Eram singura de ceva timp si ma gandeam ca fostii mei colegi ma lasasera maritata atunci cand am terminat facultatea si se asteptau sa vin la intalnire cu sotul meu. Dar, intrucat nu mai tinusem legatura cu ei, erau in urma cu ceea ce se intamplase: trecuse deja un an de la divort si acum ma gandeam ca voi veni singura la intalnire, nu voi avea cu cine dansa, ma voi simti stinghera.
... Si din ceea ce auzisem de la cateva colege cu care luasem legatura, majoritatea veneau cu sotii sau prietenii lor. Dar acesta nu era un motiv sa nu merg la intalnirea cu fostii colegi; in definitiv, majoritatea nu ne mai vazuseram de 10 ani, eram curioasa sa vad ce au mai facut, unde lucreaza, cum s-au descurcat, sa mai stam de vorba, sa rememoram intamplari din facultate, sa ne amintim de examenele date, de profesori etc. 

         Tocmai vorbisem cu o colega de serviciu si ii spusesem ca saptamana viitoare merg la intalnirea de 10 ani, cand l-am auzit pe Mihai vorbind cu un coleg, in biroul de alaturi. Si atunci mi-a venit ideea: ce-ar fi sa il invit sa mearga cu mine la petrecere? In clipa urmatoare, insa, m-am gandit ca e absurd: cum sa-i propun eu unui baiat asa ceva? Ce va spune despre mine? Nu se cade! Nu, nici vorba de asa ceva! 

         Si totusi, prima data cand s-a nimerit sa ramanem pentru o clipa singuri in birou, intrebarea mi-a tasnit de pe buze, parca fara voia mea, deoarece in momentul urmator imi venea sa intru sub birou de rusine! Mai ales ca l-am vazut cum a ramas o clipa mut de uimire, parca nu-i venea sa creada… dupa primul soc, i-am aruncat un: “O, scuza-ma, nu stiu ce mi-a venit, ma gandeam cu voce tare ca nu am cu cine merge la petrecere! Iarta-ma si… fa-te si tu ca nu m-ai auzit, te rog!” Si am fugit pe hol, sa ma calmez. Imi era asa rusine, de parca cine stie ce facusem, iar restul zilei aproape ca nu am ridicat nasul din hartii. Dar – surpriza! – la sfarsitul zilei l-am vazut ca vine langa mine si-mi spune ca, daca doresc sa ma insoteasca, i-ar face mare placere. Nu mi-a venit sa cred: era baiatul pe care il curtau atatea fete, iar el imi raspundea mie ca ar fi incantat sa ma insoteasca?! 

         Ca sa n-o mai lungesc, eu – care de-abia asteptasem sa ajung la petrecere si sa-mi revad colegii de facultate – am fost acaparata de atmosfera si de colegi doar pe jumatate, pentru ca am dansat aproape numai cu el, am discutat o multime de lucruri, ne-am cunoscut asa cum nu avusesem posibilitatea sa ne cunoastem la serviciu. Iar la finalul petrecerii, o colega m-a lasat muta de uimire cand mi-a spus, aproape pe un ton de repros: “Dar tu nu prea ai stat cu noi in seara asta, ai vorbit mai mult cu prietenul tau!” Am ramas cu gura cascata, dar apoi mi-am dat seama ca are dreptate: desi am fost acolo, fusesem absenta de la petrecere! 

         Dupa vreo luna am sunat-o si i-am spus ce s-a intamplat, de fapt: ca atunci pot spune ca l-am cunoscut cu adevarat pe baiatul cu care am venit si tot atunci s-a legat si o prietenie. Mi-a spus ca si-a dat seama, se citea asta pe chipurile noastre. 

         Ei bine, la anul se implinesc 20 de ani de la terminarea facultatii, iar la petrecere voi merge insotita de sotul meu, Mihai! 

La final, țin să precizez că cei care doresc să ne încânte (pe mine și pe cititorii blogului) povestindu-ne despre felul în care și-au cunoscut jumătatea, o pot face scriindu-mi pe mail: claraiubire@gmail.com. E minunat să împărtășești experiențele sublime, nu-i așa?

Sursa foto:  internet