Dragoste la înălțime

(relatare trimisă de o cititoare a blogului, căreia îi mulțumesc încă o dată și pe această cale) 

          L-am cunoscut pe Cătălin în cursa Amsterdam – București; eu eram studentă la Arhitectură și mă întorceam atunci dintr-o practică, iar el făcuse o vizită unor foști colegi de facultate care se stabiliseră în Amsterdam și care-l invitaseră la ei pentru a se revedea și a depăna amintiri. 

          Eram necăjită că nu am găsit un loc la geam, mai ales că era o zi splendidă de toamnă și aș fi putut admira altfel peisajul de la fereastră... norocul meu a fost chiar în persoana lui Cătălin, care – culmea! – deși nu-și dorise loc la geam, nimerise unul chiar acolo. L-am văzut încă de când m-am așezat că este destul de reticent și se cam foiește pe scaun, dar nu mi-am dat seama care este cauza decât după ce m-a întrebat dacă nu-mi doresc un loc la fereastră. Când l-am auzit nu mi-a venit să cred: „Da, sigur, cum să nu?”, i-am zis, aproape strigând! Am crezut inițial că vrea doar să fie ...
galant, deși nu prea credeam așa ceva, odată ce nici măcar nu ne cunoșteam... am aflat peste puțin timp că e prima lui cursă cu avionul și nu se simte prea în largul lui. „Dar cum așa, doar acum te întorci acasă, cu ce ai plecat la Amsterdam?”, l-am întrebat. Mi-a spus că a mers împreună cu niște prieteni cu mașina lor, dar ei au trebuit să rămână acolo și el a trebuit să se întoarcă cu avionul. 

          Oricum, pentru că eram fericită că găsisem loc la fereastră, dar și ca să-l încurajez puțin, am petrecut tot timpul până la București vorbind cu el, povestind vrute și nevrute. El, pe de altă parte, a fost foarte mulțumit că nu a trebuit să fie singur cu gândurile și cu teama sa de avion și de înălțimi, și mi-a povestit o mulțime despre el, despre munca lui, despre prieteni, astfel încât, atunci când am aterizat, aveam senzația că ne știm de când lumea... dar totul s-a oprit aici. 

          Eu aveam un prieten la acea vreme, dar deja lucrurile nu mai mergeau prea bine între noi, iar la întoarcerea în țară, după o absență de cinci luni, am constatat că nu mai merge deloc și am hotărât, de comun acord, să întrerupem relația și să ne vedem fiecare de drumul nostru. 

          Pe Cătălin l-am reîntâlnit cu totul întâmplător în oraș, la câteva săptămâni după despărțirea de fostul meu prieten și m-a invitat la o cafea. Am stat de vorbă o mulțime apoi, pentru că am constatat că ne face plăcere să discutăm și pentru că afară era o zi minunată, ne-am plimbat pe sub teii înfloriți și... așa s-a înfiripat totul. El se despărțise de prietena lui puțin înainte să plece la Amsterdam și de atunci se simțea mereu singur. Mi-a mărturisit, după ce ne-am cunoscut mai bine, că s-a gândit mult la mine, la ceea ce discutasem în avion și și-a dorit să mă reîntâlnească, deși își dădea seama că nu ar fi avut nici un rost, știind că am un prieten.

          Suntem foarte fericiți și asta dorim tuturor celor din jur. Viața e frumoasă atunci când iubești! 

La final, țin să precizez că cei care doresc să ne încânte (pe mine și pe cititorii blogului) povestindu-ne cum și-au cunoscut jumătatea, o pot face scriindu-mi pe mail: claraiubire@gmail.com. E minunat să împărtășești experiențele sublime, nu-i așa? 

Sursă foto: internet