Toata lumea este de acord cu faptul ca dragostea e oarba, cica este o axioma care nu mai trebuie demonstrata. Dar de ce este oarba? Pentru ca alegem cu inima, nu cu capul, atunci cand ne indragostim. Foarte rar ascultam ce ne spune mintea. Stiti caricatura aceea cu creierul care ameninta inima ca o omoara daca se mai indragosteste? Asta pentru ca se gandeste (doar e creier!) ca dragostea e o boala. Nu se spune ca ne imbolnavim de dragoste sau ca suferim de „boala dragostei”? Dar biata inimioara nu asculta niciodata povetele creierului, si de aici o multime de necazuri. Organizatia Mondiala a Sanatatii considera chiar ca dragostea este o afectiune psihica (nu glumesc!). Neurologii, pe de alta parte, au ajuns la concluzia ca, atunci cand suntem indragostiti, partea din creier atribuita gandirii critice nu mai lucreaza ca de obicei. 
Pentru ca atractia vizuala joaca un rol foarte important, s-ar putea spune ca dragostea trece prin ochi si totusi...
Dragostea oarba este bazata mai ales pe dorinta; cel care o traieste este atras fizic de persoana pe care crede ca o iubeste; el traieste intr-o lume ideala pe care, de fapt, si-a construit-o singur. Dragostea oarba ofera senzatii intense si clipe fericite, insa nu va fi niciodata ceva durabil, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, „indragostitul” se va trezi si va vedea chipul adevarat al persoanei din fata lui si atunci se va intreba, uimit, ce a vazut la persoana de care s-a crezut indragostit; cum de nu i-a vazut greselile, defectele, trasaturile negative. Acest indragostit „orb” a vazut doar calitatile persoanei pe care credea ca o iubeste, dar tot el a infrumusetat-o si cu trasaturile pe care isi dorea sa le gaseasca la aceasta; dragostea i-a pus ochelari de cal! Mai rau, in momentul in care s-a trezit la realitate, a ajuns sa-i reproseze persoanei iubite ca i-a inselat increderea, fara sa-si dea seama ca doar el a fost cel care a ales sa nu-i vada adevarata fata. De fapt, singur si-a creat propriile furtuni, iar apoi s-a suparat ca ploua.
Si atunci ajungem sa intelegem cele spuse de Miguel de Unamonu: „Dragostea este copilul iluziei si parintele deziluziei”. Aceasta pentru ca, indragostiti orbeste, preferam imaginarul realului si falsitatea in locul adevarului. Apoi, odata trezit, fostul indragostit orbeste trebuie sa aleaga: ori sa renunte la relatie, ori sa accepte persoana de langa el, cu bune si cu rele, cu calitati si defecte.
Parafrazandu-l pe Balzac, putem spune ca, atunci cand suntem indragostiti orbeste avem tendinta sa iertam orice persoanei iubite, chiar si defectele majore, insa atunci cand ne trezim la realitate nu-i mai putem ierta nimic, nici macar trasaturile placute.
Incheind intr-o nota oarecum cinica: “Iubirea este doar
farsa murdară jucată asupra noastră pentru a realiza perpetuarea
speciei” (W. Somerset Maugham).
Dar haideti sa mai si glumim:
* Daca dragostea ar fi oarba, asa cum multi spun, atunci nu ne-ar mai gasi!
* Nu saruta niciodata o fata in fata casei ei. Iubirea e oarba, dar taica-su nu!
* Dragostea e oarba, dar casatoria ii reda vederea. George Jessel
* Nu faceti dragoste pe balcon; dragostea e oarba, dar vecinii nu!
* Daca dragostea e oarba, de ce lenjeria sexi e atat de populara?
* Unii merg la "intalniri oarbe", iar altii se casatoresc "pe neve".
* - Am fost oarba si surda când te-am luat! striga sotia furioasa.
- Vezi, draga mea, raspunde sotul calm, de câte boli te-am vindecat?
Iata cum a ajuns dragostea sa fie un sentiment orb:
Si in melodia urmatoare se recunoaste acelasi lucru: “Dragostea e oarba” (Ramzi ft. Ash King):
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu