Dar, de fapt, cine e vinovat pentru singuratatea care s-a instalat pe nesimtite, dar sigur in cuplu? Oare nu tocmai cei care i-au permis sa se instaleze, prin faptul ca nu au facut nimic ca sa impiedice acest lucru? Cu totii ne dorim iubire, insa multi, cand o gasim, nu stim ce sa facem cu ea si sfarsim prin a o pierde, mai devreme sau mai tarziu. De ce? Pai… sa ne gandim ce am facut atunci cand, vorba ceea, cu ochii larg inchisi, am trecut pe langa dragostea care ne-a zambit: am respins iubirea si am ramas fideli singuratatii noastre! Sau, cum ar spune Ionel Teodoreanu: “Am trecut pe langa ea cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear”.
Cel mai sigur mod de a fi iubit este sa iubesti, la randul tau. Cel mai sigur mod de a pierde iubirea este sa o tratezi cu indiferenta atunci cand ti se ofera, sa nu faci nici un efort sa o pastrezi langa tine. Din nefericire, foarte putini dintre noi intelegem ca amandoi trebuie sa facem eforturi pentru a ne pastra dragostea aproape si ni se pare suficient sa vedem ca celalalt se implica cu adevarat in relatie si cauta fericirea pentru amandoi, fara sa ne punem problema ca ar trebui ca si noi sa facem acelasi lucru; e vorba de comoditate, de acel “las’ ca merge si-asa”… Dar nu merge! Nu in dragoste. Pentru ca dragostea cere sacrificii, cere sa lupti pentru ea. Dar si daca reusesti sa o pastrezi, atunci toate aceste eforturi au meritat! Pentru ca nu te simti obosit dupa ce ai luptat pentru a o pastra, ci fericit si implinit!
Odinioara, oamenii se casatoreau pe viata si, daca doreau sa fie fericiti, nu aveau incotro: trebuiau sa se implice total in casnicie si in viata in doi pentru a rezista pana la capatul vietii. Astazi, insa, pare mult mai simplu: divortul ne-a acordat sansa sa revenim (oricand!) asupra unei alegeri gresite. Dar nu ne dam seama de faptul ca aceasta “sansa” care ni s-a oferit ne-a luat si provocarea pe care oamenii de odinioara trebuiau sa o ia in consideratie si nu mai luptam pentru a pastra ceea ce avem, in ideea ca putem alege din nou si din nou si din nou...
Si, daca totusi nu dorim divortul, ajungem la ceea ce spuneam: la singuratatea in doi, care este mai rea, chiar, decat singuratatea adevarata. Pentru ca acum ne vorbim fara sa ne auzim, trecem unul pe langa altul fara sa ne vedem, ne bucuram ca am muncit suficient pentru a ne permite un apartament cu doua camere si, in ele, doua televizoare, pentru a urmari, fiecare, serialele preferate, dar nu am facut nici un efort pentru a incerca sa urmarim impreuna emisiunile preferate ale unuia, apoi ale celuilalt.
De ce am ajuns aici? Cauza principala a fost indiferenta. Dragostea s-a stins, cu incetul, si a lasat loc indiferentei. Nici macar regretelor, caci atunci ar mai fi existat o sansa. Poate e mai bine asa, veti spune, caci, odata instalata indiferenta, ea nu mai lasa loc suferintei. Poate, dar e pacat, totusi, ca am abandonat lupta!
Intrucat despre acest subiect se pot spune multe, haideti sa vedem si ce au gandit cativa oameni “mari”!
Tudor Muşatescu a definit (sec!) căsătoria: “Singuratate in doi”. Tot el era de acord ca “Dragostea a murit in clipa cand ramai singur in doi” si propunea, cinic, chiar o solutie pentru aceasta, definind ibovnicul prin “Schimbul doi intr-o casnicie”.
Iar Alexander Theroux a fost de parere ca “Nu exista nici o alta singuratate asemanatoare cu cea de dupa o casatorie esuata”.
Poate ar trebui sa urmam sfatul lui Tennessee Williams: “Din moment ce atat de multi se simt singuri, ar fi de un egoism nescuzabil sa te simţi singur de unul singur”.
Si, la final, sa zambim putin:
* - Nevasta mea e un inger !
- Norocosule, a mea e inca vie…
* - Am inceput sa cred ca dragostea ta este interesata!
- Nu, dragul meu, nu ma mai interesezi de mult.
* Intr-o zi se coboara un inger la Ion si ii spune ca mai are de trait 24 de ore. Ion o cheama pe Maria si ii spune:
- Marie, mai am 24 de ore de trait, nu ai vrea sa facem si noi ceva...?
Maria:
- Ba da, Ioane.
Dupa un timp Ion o cheama pe Maria si ii spune:
- Tu Marie, mai am de trait 10 ore... nu ai vrea sa facem si noi ceva?
Maria:
- Ba da, Ioane.
Dupa un timp, aproape de miezul noptii, Ion o trezeste pe Maria si ii spune:
- Tu Marie, mai am de trait 4 ore... nu ai vrea sa facem si noi ceva?
Maria:
- Auzi Ioane, eu dimineata trebuie sa ma scol, dar tu nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu